Pe scurt: Sunt pacientul din spatele acestui blog. În această primă poveste îți spun cum am ajuns, în câteva săptămâni, de la o durere de spate la un diagnostic complet de cancer pulmonar în stadiul IV – și ce am învățat pe drum, ca să îți fie ție mai ușor.

Cine sunt

Nu o să folosesc numele meu aici. Nu pentru că mi-ar fi rușine, ci pentru că acest blog este despre tine, cititorul, nu despre mine. Contează mesajul, nu mesagerul.

Am 42 de ani, sunt din România, din București, și lucrez ca inginer software. Nu am fumat niciodată. Nu beau. Mănânc sănătos, am avut întotdeauna o condiție fizică bună și un stil de viață normal, echilibrat.

Spun asta nu ca să mă laud, ci pentru că exact asta a făcut diagnosticul atât de greu de acceptat. Cancerul, în mintea noastră a tuturor, li se întâmplă altora. Nu unui om tânăr, sănătos, fără niciun factor de risc clasic.

Și totuși.

A început cu o durere de spate

Prin septembrie 2025 am început să am o durere de spate, în zona lombară. Nimic dramatic la început – genul de durere pe care oricine ar pune-o pe seama unei posturi proaste sau a stresului.

Am făcut un RMN lombar la o clinică privată. Rezultatul oficial vorbea doar despre probleme degenerative, de disc. Nimic îngrijorător. Pe baza acelui rezultat am făcut săptămâni de fizioterapie, kinetoterapie, masaj, TENS.

Durerea însă nu trecea. Dimpotrivă, creștea.

Mult mai târziu am înțeles cât de mult contează o a doua opinie asupra imaginilor atunci când o durere nu cedează. E o lecție care încă mă doare – aș fi vrut s-o știu mai devreme: un rezultat “curat” nu ar trebui să fie ultimul cuvânt atunci când simptomele spun altceva.

Important
Dacă ai o durere care nu trece sau care se agravează în ciuda tratamentului, insistă. Cere o a doua opinie asupra imaginilor. Un raport “curat” nu înseamnă întotdeauna că totul este în regulă.

Ianuarie 2026: RMN-ul care a schimbat totul

Pentru că durerea se înrăutățea, în ianuarie 2026 am mers la o altă clinică. De data asta mi-au recomandat un RMN pe toată coloana, nu doar pe zona lombară.

Așa a apărut. La nivelul vertebrei T11, o tumoră care ocupa aproape o vertebră și jumătate, care intra în canalul dintre vertebre și apăsa pe nervi.

A fost un șoc. Pentru mine, pentru soția mea, pentru toată familia. Eram tânăr, nefumător, fără niciun viciu, cu un stil de viață sănătos. Și totuși, dintr-odată, vorbeam despre cancer.

Primul gol: nu știam absolut nimic

În momentul acela nu știam nimic despre cancer. Nimic.

Cauți pe internet și te lovești de zeci, sute de variante, opțiuni și scenarii, fiecare mai înspăimântător decât celălalt. Dar fără să știi exact ce ai, nimic din toate astea nu te ajută. Primul lucru care îți lipsește, și cel mai important, este diagnosticul precis.

Asta a fost prima noastră lecție: până nu ai un diagnostic complet – inclusiv la nivel molecular – nu poți lua nicio decizie bună. Tot restul este zgomot.

Sistemul medical din România: experiența mea

Aici trebuie să fiu sincer, pentru că scopul acestui blog este să fie de folos, nu să fie politicos. Am întâlnit, uneori în aceeași zi și în aceeași clădire, și cei mai calzi oameni, și cea mai dureroasă lipsă de empatie.

Cu trimiterea de la RMN și cu CD-ul în mână, după mai multe sfaturi din familie, am ajuns la urgență, la Spitalul Floreasca. Acolo, un domn de la urgențe m-a luat destul de tare: ce caut eu acolo cu dureri de spate, că și el are dureri de spate și nu vine la urgență pentru asta.

La insistențele mele, a acceptat totuși să cheme un neurochirurg. Acesta mi-a luat CD-ul, s-a uitat pe imagini și mi-a confirmat ceea ce mă temeam: era cancer. Leziunea de la coloană arăta ca o metastază – semn că exista o tumoră principală în altă parte.

Floreasca nu are secție de oncologie, așa că am fost trimis către un spital care are – Universitar sau Elias.

M-am dus la Elias. La urgență mi-au spus, corect, că nu e treabă de urgență și că am nevoie de un oncolog pentru caracterizarea tumorii. Dar, chiar când ieșeam, cineva mi-a spus că oncologia e deschisă și că pot să întreb și acolo.

Am stat la o coadă mică. Înăuntru erau două persoane care s-au dovedit incredibil de empatice. Au sunat la oncolog, mi-au făcut rost de o trimitere prin CAS pentru un CT și au găsit loc chiar a doua zi, la o clinică parteneră. În momentul acela – și acum, când privesc în urmă – mi s-a părut incredibil.

Acela a fost momentul care mi-a deschis drumul în conviețuirea cu cancerul. Pentru că, am învățat repede, nu e o luptă – e o conviețuire.

CT-ul de a doua zi a arătat tabloul complet: aveam leziuni la plămâni, la coloană și la ganglioni.

În zilele următoare, soția mea și familia s-au mobilizat – zeci de telefoane, căutând opțiuni, programări, RMN-uri cu contrast pe toată coloana și pe cap. Aveam nevoie de cineva care să îmi dea biletele de trimitere.

Am făcut o programare scumpă la oncologie, la Sanador, dar acolo mi-au spus că nu îmi pot da trimiterile, pentru că nu era încă un caz confirmat.

Așa că m-am întors la Elias, unde cu o seară înainte găsisem acei oameni minunați, sperând să primesc și trimiterile. Din păcate, era altcineva de gardă. Aproape că m-a certat pentru că îndrăznisem să îi deranjez fără programare, două zile la rând – ceva “inadmisibil” pentru spitalul lor.

A fost foarte urât. Ceva ce nu doresc nimănui, mai ales în a doua zi după ce afli că ai cancer. Am insistat și, până la urmă, am primit acele bilete de trimitere.

Privind în urmă, investigațiile acelea m-ar fi costat oricum câteva sute de euro, dacă le făceam pe cont propriu. Acum, după ce s-au strâns zeci de mii de euro de cheltuieli, înțeleg că fiecare bănuț economisit contează. Oamenii aceia nu știau asta. Și, din păcate, nici nu și-au pus problema.

Punctul de cotitură: Anadolu, Istanbul

Cu câteva zile înainte de ziua programată pentru biopsia din ganglion, cineva mi-a trimis un link despre spitalul Anadolu din Turcia.

I-am sunat într-o sâmbătă seară, târziu. Mi-a răspuns o persoană caldă și serviabilă, care mi-a explicat protocolul lor: înainte de orice, se face un PET-CT, ca să intri în fluxul lor de investigații. Era un lucru pe care nu mi-l spusese nimeni în România, deși mergeam spre o biopsie.

Sfat
De ce contează un PET-CT înainte de biopsie? PET-CT-ul îți arată exact unde este cancerul activ. Așa, biopsia poate fi luată dintr-un loc în care boala este sigur activă, nu dintr-un loc unde rezultatul ar putea ieși neconcludent – și ai aștepta zece zile degeaba, într-un stadiu în care progresia este exponențială.

Și viteza a fost de neimaginat. Cei de la Anadolu mi-au spus că au un loc liber pentru PET-CT miercuri. Le-am spus că pot veni de duminică seara. Am ajuns duminică seara la Istanbul, luni dimineața m-au sunat că s-a eliberat un loc, luni am făcut PET-CT-ul, iar marți aveam deja rezultatele.

Pentru comparație: pentru unele RMN-uri făcute în România, interpretările oficiale au venit după o săptămână și jumătate, două. Norocul a fost că cei de la Istanbul sunt extrem de profesioniști. Mergi cu CD-ul și îți fac propria interpretare pe loc, contra unei sume rezonabile (în jur de 150 de euro pe CD). Sunt oameni care fac doar oncologie, deci citesc imaginile cu ochiul cuiva care a văzut sute de cazuri ca al tău. Sunt bani care merită investiți.

Biopsia și testele moleculare

Decizia despre cum se face biopsia nu a luat-o un singur medic. La Anadolu, în fiecare zi are loc un tumor board – o întâlnire în care medici din specializări diferite (radiolog, radiolog intervenționist, radioterapeut, oncolog, neurochirurg, neurolog) discută, pe rând, fiecare caz în parte. Nu doar al meu – așa lucrează cu toți pacienții. Pentru cazul meu, concluzia a fost că cea mai simplă opțiune era o puncție ghidată prin CT, direct în plămân.

Procedura în sine a durat câteva minute. Nici nu mi-am dat seama când s-a întâmplat; mai mult a durat pregătirea decât biopsia propriu-zisă.

Apoi mi s-au oferit două variante de teste moleculare: un panel mai mic, cu rezultat în trei zile, și unul mai mare, complet, în zece zile. Pentru că sunt nefumător, exista o șansă mare să mă încadrez într-una dintre mutațiile pe care le acoperă panelul mic, așa că am ales varianta rapidă.

În trei zile aveam răspunsul: cancer pulmonar de tip adenocarcinom, RET fusion-pozitiv, confirmat prin două metode diferite. La finalul a cinci zile aveam deja diagnosticul complet, inclusiv molecular. De necrezut.

Atenție
O lecție pe care am învățat-o prea târziu: cere să se păstreze, dacă se poate, o parte din țesutul biopsiei congelat (“fresh-frozen”), nu doar în parafină. Țesutul viu, păstrat corect, poate deschide ușa către tratamente viitoare. Eu nu am știut atunci și nu am cerut. Pentru mine e prea târziu, dar pentru tine poate conta enorm.

Radioterapia la coloană

Pentru că tumora de la T11 ocupa aproape o vertebră și jumătate, era un risc real să cedeze vertebra sau să apese și mai tare pe nervi. La Anadolu am făcut radioterapie țintită pe coloană, cu un aparat CyberKnife pe care la noi nu îl avem – trei ședințe, în trei zile consecutive.

A fost una dintre cele mai bune decizii. Am făcut-o chiar la început, înainte de orice tratament cu pastile, exact în fereastra potrivită. După radioterapie, durerea de spate a dispărut.

Un moment mi-a rămas în minte. Tumora era foarte aproape de măduva spinării, iar medicul radioterapeut trebuia să decidă doza. A ieșit din sală, s-a dus la colegul radiolog intervenționist și s-au uitat împreună pe imagini, ca să fie siguri că pot iradia fără să afecteze măduva. S-a întors, a confirmat, totul a fost în regulă.

Nivelul acela de colaborare între medici, în timp real, nu îl văzusem în România, deși din păcate interacționasem cu destul de mulți doctori. Și totul trăiește într-un sistem de date comun: oricine deschide dosarul tău vede starea ta actuală și tot istoricul scris de ceilalți.

Tratamentul: o pastilă inteligentă

Până nu știi exact ce ai, nu știi nici cum se tratează. Iar noi tocmai aflasem: RET fusion-pozitiv.

Medicul oncolog mi-a spus că e o veste foarte bună – există un tratament țintit, o pastilă inteligentă din clasa inhibitorilor de tip TKI (în cazul meu, selpercatinib / Retsevmo). “Din păcate”, a adăugat, “e un pic mai scump.”

Am ieșit din cabinet și ne-am uitat repede pe internet să vedem cât costă. Mă așteptam la 1.000, 2.000, poate 3.000 de euro. Căutând noi cumva, cu ajutorul inteligenței artificiale, a apărut o cifră: 10.000 de euro pe lună. Am înghețat. (Sumele pe care le dau aici sunt din experiența mea, aproximative.)

A doua zi, înainte să plecăm acasă, am vrut să comandăm prima lună de tratament, ca să avem cu ce începe. Au dat câteva telefoane și a reieșit că la ei costa 5.100 de euro. Ni s-a părut fantastic – eram deja ușurați că dădeam aproape jumătate față de cifra de pe internet.

Acasă, în două zile, m-am înscris la un medic oncolog în București. El mi-a dat o veste care părea minunată: pastilele fuseseră aprobate în România ca fiind decontate. A făcut imediat cererea către CAS, electronic.

Doar că vestea nu era chiar așa. Două săptămâni mai târziu, când trebuia să îmi dea trimiterea, a văzut că cererea fusese respinsă. Motivul: în România, medicamentul era aprobat doar pentru linia a doua de tratament, iar eu eram pe linia întâi.

Așa că a trebuit să cumpăr și a doua lună pe cont propriu. În România costa 3.400 de euro – chiar mai puțin decât în Turcia.

Absurdul e că exact pentru linia întâi este recomandat acum, oficial, atât de producător, cât și la nivel european, pentru că rezultatele sunt mult mai bune, dovedite științific. Doar că procedura internă din România nu fusese încă actualizată.

Atunci am aflat că există o cale legală. Un coleg m-a pus în legătură cu niște avocați, care au înțeles imediat despre ce e vorba: o procedură de tip ordonanță președințială. În două-trei săptămâni aveam rezultatul – câștigasem. Tot procesul m-a costat în jur de 2.000 de euro.

De atunci, prin această cale, primesc tratamentul gratuit în fiecare lună. Practic, am plătit din buzunar doar primele două luni.

Important
Dacă un tratament este aprobat și recomandat la nivelul Uniunii Europene, dar nu este încă aprobat local în România, se poate folosi mecanismul de ordonanță președințială. Nu e o problemă medicală – e doar o chestiune de actualizare a recomandărilor locale. Iar un pacient nu trebuie să își pună viața în pericol din cauza încetinelii sistemului.

Primele rezultate

Iată partea pe care mi-aș fi dorit să o citesc și eu pe vremea aceea: cifre reale, oneste.

Am făcut PET-CT la diagnostic, în ianuarie, și din nou la trei luni, în aprilie. Comparația dintre cele două:

  • Tumora din plămân: activitatea metabolică (SUVmax) a scăzut de la 19,2 la 2,0 – adică aproape complet, până aproape de nivelul țesutului sănătos.
  • Tumora de la coloană (T11): de la 20,3 la 2,8, după radioterapie și tratament.
  • Ganglionii: dintr-o pată mare, cel mai mare a scăzut sub 10 mm, iar activitatea lor s-a redus mult.
  • Leziunea de la bazin (creasta iliacă): nu mai prezenta activitate metabolică deloc.

Concluzia oficială a fost “răspuns marcat la tratament”. Nu înseamnă că am învins boala – în stadiul IV vorbim despre control, monitorizare atentă și pași înainte. Dar după luni de frică, să vezi cifrele acelea scăzând este o formă de speranță pe care nu o pot descrie în cuvinte.

De ce scriu

Scriu pentru că, atunci când am avut cea mai mare nevoie, mi-au lipsit exact informațiile astea: clare, sincere, de la cineva care trecuse prin asta.

Aș vrea ca acest blog să devină, în timp, un loc în care să găsești nu doar povestea mea, ci și date comparative de la alți pacienți, spuse cinstit și transparent. Dacă ești pacient sau aparținător și vrei să îți împărtășești experiența, scrie-ne. Împreună putem face drumul puțin mai ușor pentru cei care vin după noi.

Ajunge pentru un prim articol. Voi reveni cu altele, mai practice, despre fiecare pas în parte.

Conținutul acestui articol are scop exclusiv informativ și nu constituie consultanță medicală. Discută orice decizie medicală cu oncologul tău. Dacă ai simptome urgente, contactează imediat un medic.